Într-o lume în care

Mă mut și probabil mulți din cei care poposiți pe aici știți ce-nseamnă să-ți iei casa în spate.

Slavă cerului că n-avem de cărat după noi mobile, frigidere și alte treburi din categoria grea, însă numai când te-apuci de împachetat afli câte cărți mici încap într-un bagaj (aparent) mare și cum pot 5 cutii de ceaiuri și 10 borcănele de condimente să pună stăpânire pe jumătate de cutie de carton.

Se adună, se adună. La cămin era oarecum mai simplu – în două ore, hai, trei, dezlipeai orice urmă a ta prin camera aia (căni din care ai sorbit în nopți calde, cele două furculițe cu care-ai mâncat primele paste gătite de tine, nimicurile colorate de pe birou).
Când treci la chirie lucrurile se schimbă. Ai proasta senzație că ai o casă. Nu-i nici măcar pe jumătate ca visele tale rupte din cataloagele IKEA și câh, e rupere de mucegai în balcon, dar e un soi de acasă.
Lași primele perechi de șosete pe sub pat, îți crești o bibliotecă, constați că mai ai nevoie de una, de alta și aduni. Și aduni.