Înapoi

burning-matchesStau într-un vechi cartier muncitoresc, pe o alee cu blocuri mici, verzulii și peticite cu izolație termică. Sunt înconjurată de pensionari. Nea’ de alături pleacă devreme, pe când eu mă fardez la oglinda din hol; îl aud. Scoate bicicleta tacticos și își aprinde vesel o țigară, bucuros parcă că nu mai are ce-l dojeni nevasta. Pensionarul de vis-a-vis are mereu pantaloni la dungă și sacoșa de pânză. Mă corectează de fiecare dată când dau bună dimineața la ora 9.
La parter, o babă gârbovită și a dracului, care a împrejmuit curtea din fața balconului ei. Și-a plantat bujori, leurdă și păzește teritoriul de intruși. Pierd mereu cârlige de rufe printre tufele ei de iarbă deasă și nu-mi pun mintea să le mai recuperez.
La parter mai e o femeie cu o înfățișare ordonată și o privire ternă, mereu în capot și cu un mers care pare că se îndreaptă precis spre un loc. O salut mereu, uitând că abia-mi șoptește un răspuns dezinteresat.

În capătul aleei, mă împiedic constant de un grup de mame casnice care-și păzesc țâncii ca și cum ar fi inapți și nu ar ști să se joace singuri. Gătite de stradă și cu geanta la subsoară – deși nu par a pleca nicăieri niciodată – flecăresc despre prostii. Fac pauze doar ca să-și apostrofeze copiii și să urle la ei la intervale regulate. Sunt veșnic indispuse. Le bănuiesc că au țeluri mici și precise – o perdea ca a vecinei, o mobilă nouă în sufragerie, patru zile la mare cu soțu’, un televizor mai mare.

De sus se-aud tropăituri și uneori muzică tare, când au ceva de sărbătorit. Mi-i imaginez, adunați în jurul a două – trei peturi de bere, ronțăind alune și mustăcind nerăbdători să încheie, satisfăcuți de cât de bine s-au distrat, cu „Și-altă dată, și-altă dată…”.

Câteodată se face liniște și atunci aud clinchete de farfurii și tacâmuri din blocul din față. Vreo cină târzie, cu vorbe puține și ciorbă călâie.

Azi se aud difuz romanțe. O vioară scârțâind tânguitor, aproape tragic. Greierii, pulsând nevrotic. Mirosul ultimelor zile de vară.
Nu-i nimic romantic în aer.
Nu știu cum, starea asta mi-aduce aminte de serile de-acum 17-18-19 ani când stăteam pe-un scaun din lemn la masa din spatele casei bunică-mii. Erau seri pustii de vară, după ce noi, copiii, eram adunați cu forța „din drum”, unde ne ocupam cu felurite jocuri, precum fugăritul rădaștelor.
Bunică-mea răsărea în fața porții și mă striga acasă. După două-trei apeluri, lipa-lipa, târâiam șlapii protestând și nu voiam să mă echipez de culcare. Mai stăteam afară, ascultând „difuzorul”. Seara se încheia cu romanțe sau teatru radiofonic.
Din cușca de plastic prăfuit a radioului răsunau voci nostalgice, parcă venind de undeva de la mare depărtare. Alături, ieșea din perete un bec și în jurul lui, puzderie de țânțari și fluturi de molie.

Stăteam așa, până mă lua somnul. Povesteam tot ce-mi trecea prin minte. Îmi imaginam că oamenii aceia care cântau romanțe din „difuzor” sunt bătrâni, îmbrăcați la costum si cântă după ce se afumă bine cu câte un lichior dulceag.
Uneori rezistam până se încheia programul la radio și se auzea sunetul ascuțit ce marca momentul. A fost ora 22.
„Bunico, 22 înseamnă  ora 10 noaptea, nu-i așa?”

Reclame

Dă-ți cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s