Nu, nu trebuie

what_you_need_to_make_residual_income_online
Sesiunea începe pentru mii de studenți și masteranzi în 24 de ore. Mi-am dat licența în Jurnalism în 2013 și teoretic vorbind, în 6 luni, aș fi putut susține dizertația, ca să fiu un om complet, cu minimum două diplome universitare.
Atâta că teoria nu a avut nicio treaba cu practica.

*
În iulie 2013 m-am înscris la Facultatea de Psihologie, la un master de Relații umane și comunicare. Mi-a fost implantată lejer ideea că fără un master, aș fi de pomană și că nu se cade „să nu-mi continui studiile.”

Dar, în ansamblu, mi-am dorit masterul respectiv. Eram dornică să privesc o altă falie a comunicării, despre care eram convinsă că mi-ar fi ajutat în ceea ce fac eu de zi cu zi – adică scriu, pentru diverse categorii de public.

Am fost admisă și părea că-s în grafic. Mă mutasem de la cămin și-mi puteam plăti facturile, ca taman mă și angajasem.

Și s-a întâmplat apoi asta. Adică am fost anunțată că facultatea renunță la masterul meu, pe motiv că nu s-au înscris destui oameni (între noi fie vorba, eram vreo 35 din minimul de 40).
Am fost întâmpinată cu indiferență când am încercat să repar ceva și nu am primit un leu înapoi, din cei 300 (taxa de înscriere + înmatriculare).
Mi s-a dat la schimb un master de Didactică. Un troc penibil.
Am refuzat, mi-am restras dosarul și după ce mi-a trecut durerea de ficați, mi-am văzut de treabă.

În situația mea au fost atunci studenți de la vreo 9 mastere din toată Universitatea. Oameni care au rămas și ei cu dosarul în palmă și cu palma în fund și mastere care au fost scoase de pe hartă.

Între timp, dacă vă interesează, UAIC își vede liniștită de biznisuri. Adică atunci când nu anulează mastere disfuncționale, propune și mai multe, să aibă studenții de unde să se retragă.
11 mastere noi în 2015. Citiți în Ziarul de Iași detalii.

**
În iulie 2014, m-am înscris din nou la master, cedând așteptărilor celor apropiați – ei, hai, că nici nu știi când îți va trebui masterul (sună cunoscut?). Nu la același master, nu-s chiar atât de toantă.

Asta deși EU știam, simțeam că nu, în acel moment nu îmi doresc asta de la viață și de la mine. Că nu mi-a trecut supărarea pe UAIC. Știam cum decurg lucrurile și care-s hibele programului de studiu respectiv.
Că nu-s pregătită să mă implic.
Dar m-am înscris.
Și exact cum era de așteptat, nu mi-am dat interesul.
Am fost o singură dată la ore. Inițial, nu am avut timp, deși trecusem, cu eforturi, la program part-time. Jumatate de zi la birou, jumătate cu treabă la FILIT.
Ulterior, a venit o perioadă și mai agitată. Plecată câte 12 ore pe zi, cu două joburi si traversând zilnic orașul pe toate diagonalele, Copoul studenției mele reloaded devenea tot mai îndepărtat.

Aveam ore și sâmbăta și efectiv uitam de ele. Mă urcam în tramvai cu gândul că ok, hai să mai încercăm o dată, însă coboram și îmi căutam orice altceva de făcut.
Aveam ore inclusiv în miezul zilei, unde se puncta prezența și nu aveam literalmente nicio șansă să ajung.
La finalul zilei mă învinovățeam și îmi făceam procese de conștiință. Că-s delăsătoare și inconștientă.

Cu fiecare săptămână, în care se adunau prezentări și proiecte la care eu nu am dat cu subsemnata și se înmulțeau absențele, eram tot mai departe de posibilitatea de a putea intra în sesiune.
Până în ziua în care am luat o decizie onestă. Și anume aceea că nu, nu voi continua cu acest master.

Pentru că nu, nu trebuie. Nu trebuie să-mi sacrific timpul, energia, creierii, nervii umblând ca teleghidată, încercând să lungesc ziua la un standard de 30 de ore, pentru a face un master în care nu cred.
Și de care nu am timp.
Și, poate se aude și în rândul din spate, nu am nevoie de un pretext pentru a renunța la muncă și a mai huzuri niște ani pe spatele părinților.

Nu-mi dictează aici și acum soarta acea diplomă pe care aș fi putut să o obțin peste un an.

De educație avem cu toții nevoie ca să vedem dincolo de gard. Că altfel, rămânem mici, proști, supărăcioși și gândim cu vărful puștii.
Și pe lângă ăia 15 ani standard de școală, încerc zi de zi să devin un om mai instruit și mai ancorat în realitate.

Facultatea mi-am ales-o din pasiune și convingere cultivată în mulți ani. Nu pentru că așa trebuie. Și cu siguranță din acest motiv rămâne cea mai frumoasă perioadă din viața mea.

Îmi doresc să fac un master. Poate la anul, sau peste cinci. Niciodata la Iași. Poate în alt oraș. Sau poate în străinatate. Când voi simți și voi ști că e ceea ce îmi doresc eu și nu ceea ce se așteaptă de la mine.
Când voi ști eu că mă pot dedica.

Deci… nu, nu trebuie.
Și asta se aplică pentru orice sector al vieții: cu cât reușim să facem lucrurile nu pentru că trebuie, ci pentru că ne dorim cu adevărat, cu atât suntem mai liberi și mai împăcați.

Mai ales că, bună dimineața, nimeni nu stă să ne lingă rănile și să ne panseze frustrările rezultate din a trăi o viață care nu-i a noastră.

Reclame

2 gânduri despre &8222;Nu, nu trebuie&8221;

  1. Ce bine ar fi fost sa citesc acest articol acum 2 ani… Nu pot spune ca regret nicio secunda masterul facut, dar mi-a stors toata energia si parca nici acum nu mi-am revenit pe deplin dupa 6 luni de cand e gata. Bineinteles, in combinatie cu un job cu program „de vis”.

Dă-ți cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s