Scoala ca o curva

*(nu am diacritice în titlu, că nu vrea tema, aparent)

Acesta e un articol ranchiunos, inevitabil. M-am eliberat, în cele câteva ore care au trecut, de gustul amar, însă țin musai să-mi pierd înca jumătate de oră scriind, să fiu sigură că informația ajunge la cât mai multă lume care s-ar putea confrunta în viitor cu așa ceva. O să vă  povestesc, așa, ca la pauza de cafea, știu că vă place.
10:30 – sună telefonul, număr străin. Răspund, o voce mieroasă mă întreabă dacă-s domnișoara X și, pe un ton promoțional, mă chestionează dacă am fost admisă pe un loc la buget la masterul de Relații Umane și Comunicare de la Facultatea de Psihologie (UAIC). Io, sunt, desigur și vai, cât noroc, sunt masterandă în două săptâmâni.
Păi, domnișoara X, masterul nu se mai ține. Aoleo, păi de ce? Păi nu s-a strâns numărul de locuri care trebuia atins și nu se mai ține. Altceva nu pot sa vă zic.
Și, ca și cum eram la piață și aveam de ales între cartofi roz și cartofi galbeni, mi s-a propus să merg la un alt master, de Psihologie Educațională și Consiliere. Păi stați așa. Nu iau decizii din astea prin telefon.
Și cum vine asta?

10:45 – mă învoiesc două ore de la muncă, plec scoțând aburi pe nas, înfrunt cele un miliard optzeci de varietăți de naftalină din tramvai și ajung la secretariat, să iau taurul de coarne. Îmi reglez doza de tupeu și mă dezbrac de „vai, dacă se poate și sigur nu vă deranjez” (cu care în instituțiile publice îți semnezi expedierea rapidă și eficientă pe prima ușă) și discut cu doamnele secretare. Le asigur că știu că ele nu-s reponsabile pentru măgăria de față, însă cer o rezolvare echitabilă a problemei, pentru că nu se poate ca eu, studenta X, să rămân, cu o săptămână înainte de începerea anului universitar și cu una după admiterea de toamnă, cu fundu-n drum.

Nu se poate ca eu, domniță cu notă mare și intrată prima pe listă să fiu anunțată de pe o zi pe alta că masterul pe care l-am ales cântărind bine înainte se anulează, prelungindu-mi cu un an parcursul prin școală, furându-mi beneficiile aferente (reduceri transport, bursă). Bașca, nu se poate să-mi ceri 250 de lei pe înscriere și înmatriculare la ceva care, nu-i așa, nu există.
Păi să vedeți, nu se restituie nimic pentru că ăăăă, mm, nu se restituie.
Vreți sau nu vreți la celălalt master. Păi nu vreau, că nu-mi folosește la nimic.

11:10 – sunt invitată să fac caz la conducerea Universității și ameninț că următorul punct pe traseu e Rectoratul.  Se răzgândesc doamnele și mă poftesc o ușă mai încolo, la decan. Decanul, din fericire foarte amabil, îmi face o expunere economică a cât câștigă un profesor universitar, câți bani vin de la minister și cum zice ARACIS-ul și care e realitatea și îmi explică că mă înțelege, dar, adaug io, scroafa-i moartă-n păpușoi. Nu se ține, nu sunt bani, nu vă pot da aia 250 de lei, nu vă pot da alt master, nu vă pot transfera la altă facultate, nu, nu, nu.
Nu am cum să ignor atitudinea cel puțin aparent binevoitoare și răbdătoare și, aroganța de a nu mă da afară din birou.

11:30 – fac un tur prin Universitate și mă cert cu doamne care numără dosare, dar care se potolesc rapid când văd că am aceleași capacități în materie de ton, argumente și atitudine superioară. Niciun loc la buget la niciun master ok.
Am omis să încerc la Fizică sau Chimie, sigur se găsea ceva și pentru o amărâtă de absolventă de Jurnalism.

12:00 – mă întorc, cu senzație de greață și tremur în glas (de la nervi) și îmi retrag dosarul. Nu mai e nimic de făcut.

12:10 – recapitulez. Paguba:

250 de lei –  taxa de înscriere și înmatriculare
o oră de stat la coadă la înscriere
o oră pentru interviul de admitere
aprox. 30 de lei și peste o oră pentru alcătuirea dosarului
timp, nervi, așteptare
2 ore din programul de la serviciu
câteva lacrimi
abonament redus la transport
bursă
loc în cămin (nu îl foloseam, dar din principiu)
1 AN DIN TIMPUL NECESAR FINALIZĂRII STUDIILOR.

Să ne înțelegem, înainte de a ne opri, pentru că pelteaua asta re-re-re-povestită azi îmi provoacă deja silă în exces. Nu se oprește universul în loc pentru Universitate și nici pentru Facultatea de Psihologie că au pierdut-o ei pe domnisoara Asiminii. Nici sub coadă nu îi doare că nutresc cele mai parșive simțăminte față de biznisul lor cu iz de școală și față de modul în care merge educația în țărișoară.
Nici pentru mine nu e sfârșitul lumii. Nu îmi tai venele în baie și nici nu rad în cap în piața publică.

Ce vreau să zic e că nu e corect și nu e normal ca educația să fie privită ca o afacere, scop pentru care putem să călcăm în picioare planurile unor oameni, strădaniile lor, nu știu, în general, promisiunile pe care le servim.
Nu e normal să ne purtăm să luăm bani pentru chestii invizibile.
Nu e normal să nu se poată face nimic, să nu există o compensație, alta decât, îîîîîăăă, vă-dăm-alt-master-care-nu-are-nicio-treabă-cu-ce-ați-optat?

Complet dezamagită de UAIC și îmi pare rău să o spun, mai ales că am colaborat în trecut cu niște oameni faini de acolo, de la care am avut de învățat multe și care nu au acum niciun amestec si nicio vina pentru toată mizeria asta.

Reclame