Despre absolvire, cu emoție

2013-06-06 17.31.02 Și s-a terminat. Am avut ieri cursul festiv și tare frumos a fost. Neașteptat de frumos. N-am să fiu ipocrită să spun că nu mi-am dorit să mă îndrept spre un final cu facultatea, dar am să fiu sinceră spunând că emoția m-a furnicat tare tare pe timpul festivității.
Stresul din ultima perioadă și aglomerația examenelor și proiectelor și grijilor și gândurilor nu prea mi-au lăsat loc să mă gândesc la tot ce a fost frumos, dar pe parcursul celor două ore am avut timp suficient să reflectez.
Am ajuns plină de nervi în Sala Pașilor Pierduți a Universității, din cauza ciorapilor, a pantofilor și a părului sluțit de ploaie și nădușeală. Am avut stomacul cât o ghindă și m-am buburuzat pe sub roba cât o husă de camion, când am realizat ce se întâmplă. Am avut un blank din momentul în care am fost chemată pe scenă să mi se dea diploma, știu că l-am pupat apăsat pe colegul meu prezentator, că am fugit de microfon, uitând că vreau și eu să zic o treabă-două, m-am înțepat în spinii de la trandafir și am râs cu poftă când mi s-a citit textul de pe diplomă. Se pare că sunt „fata cu cele mai apetisante glume”. Nu pot să ii contrazic, umorul e unul din lucrurile pentru care vreau sa fiu păstrată în conștiința colegilor mei, pentru că de mi-a fost bine, de mi-a fost rău, mai mereu am reușit să scornesc câte o poantă care să stârnească zâmbet și, în cazul celor mai pudici și reținuți, puțină roșeață în obraji.

Am fost tare bucuroasă să îi am aproape pe cei 4 speciali ai vieții mele: mama mea cea deschisă la minte și bună și frumoasă și prietenoasă, tatăl meu cel foarte deștept și glumeț, prietenul meu iubit, pe care nu l-aș schimba nici pe o mie de bărbați frumoși și deștepți ca el și prietena mea cea mai bună, care mi-a fost mereu aproape, indiferent de vremuri.

Am lăcrimat, am râs, m-am bucurat că am încheiat o etapă care, mai bună, mai rea, m-a format. Nu mai sunt aceeași ca acum trei ani. Știrile din primul semestru din anul I, practica de agenție din anul al II-lea, internship-urile, voluntariatul, evenimentele la care am fost, străzile pe care le-am bătut la pas, oamenii pe care i-am cunoscut, traiul la cămin, pachetele grele de acasă, examenele, grijile, bucuriile, premierele din viața mea, toate, toate m-au făcut ceea ce sunt azi. Mai bună sau mai rea.

Marea mea bucurie este că am învățat că nu trebuie să regreți unele alegeri pe care le faci, chiar dacă îți vine să plângi în pumni pentru graba sau imaturitatea sau impulsivitatea care te-au condus pe o anumită pistă. M-am tânguit destul o perioadă de timp, până am priceput că important e cum transformi terenul de joacă în avantajul tău, de cum cauți ce ți se potrivește, de cât ești capabil să aștepți pentru ceea ce e bun pentru tine, de cât ești dispus să muncești.

Abia aștept banchetul de săptămâna viitoare, va fi o petrecere pe cinste, sunt sigură. Indiferent că va ploua, că vom avea bătături vreme de săptămâni de la tocurile pe care nu știm să pășim, că va fi băutura puțină, ori nu vom fi toți prezenți.
Mai e, desigur, licența, care se cere terminată și care va fi terminată.

Apoi urmează, pe rând, mutatul din cămin și jobul. Și începe viața adevărată. Cu taxe de plătit. Cu facturi. Cu oboseală înzecită.
Dar va fi al naibii de frumos.

Reclame

Dă-ți cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s