Rușii lipoveni din Tîrgu Frumos, între tradiție și schimbare

 

Când pleci dinspre Iași spre Neamț e imposibil să nu îți dai seama când ai ajuns în Tîrgu Frumos. Nu pentru că orășelul lui Ibrăileanu ți s-ar impregna în memorie prin grandoare, ci prin zecile de solarii ce pigmentează albicios gospodăriile oamenilor și încadrează tîrgul alflat de ani la confluența de drumuri. Serele de legume și zarzavaturi sunt rezultatul muncii neobosite a lipovenilor, etnicii ruși stabiliți aici de peste două secole. 

Cultivatul legumelor, un mod de viață

 Lipovenii sunt asociați de obicei cu îndeletniciri precum spui pescuitul și agricultura. Ultima variantă se pliază pe etnicii lipoveni din Tîrgu Frumos. Au venit aici acum vreo două sute de ani, iar prezența le este recunoscută de români. În jur de 1100 de persoane alcătuiesc comunitatea lipovenească, asta însemnând puțin peste zece procente din totalul populației. Au zona lor de oraș, biserica lor și propriile obiceiuri, aflate acum în mâinile tinerilor. Trăiesc în bună ințelegere cu românii, „sunt la ei acasa aici”, însă reușesti să- individualizezi chiar înainte de a le intra în bucătărie ori a-i vedea la zi de sărbătoare.

Straduțele prafuite în care pătrunzi, când te indepărtezi de „celebra esplanadă”, unde tinerii stau ciorchine și analizează trecătorii, sunt ticsite de gospodării mari. Vezi locuințe înalte, unele la roșu ori în construcție, altele mărețe, însuflețite de tot ce se adună la o casă de om.. Însă în fiecare curte, măcar o seră mare cât un sfert de gospodărie, te anunță că ai pătruns în așa-zisul cartier lipovenesc. În timpul săptămânii, la ora prânzului, domnește liniștea și rar te întâlnești cu vreun om. Nu pentru că s-ar bucura de siestă, ci pentru că își văd de legumele care le aduc fie bunăstarea, fie, cel puțin traiul de bază.

Ridichile, salata, loboda, toate în tandem cu ceapa verde, se întind, rarefiat pe tarabele din modesta piață din centrul orășelului.  Din spatele meselor de beton și fier, se zăresc basmalele lipovencelor trecute demult de a doua tinerețe. Te privesc căutător, cu o privire care te avertizează, parcă, că aici nimeni nu-și spune povestea. Chipul tăbăcit de vânt și mâinile muncite îți dau de înțeles că pământul nu-i ușor de îmblânzit, ca să nască zarzavat. Doamnele care vând verdeață de sezon în piața din Tîrgu sunt tăcute și, probabil, între ele nu-s chiar cele mai amicale relații.

Mă interesez de cum merge treaba, de grădinărit și primesc, fără rezerve alte recomandări, la o tarabă distanță. „Mai vorbăreața” doamna Natalia mă privește precaut, dar cu un zâmbet în colțul basmalei înflorate. Spune, printre dinții împuținați de timp, că munca asta se face în familie de trei generații, „de la bunicul meu, la tatăl meu și acum noi, cât ne-or mai ține oasele”.  Are trei sere și așa a fost de la început, nu s-a extins. Cultivatul legumelor, se pare, e o loterie. Nu îți garantează nimeni confortul financiar și oricum, acesta vine prin mare trudă. „Nici pâinea nu o scoți uneori”, îmi aruncă în față bătrâna, cu amărăciune, întorcându-si chipul în altă parte, a lehamite. Acesta e motivul pentru care a patra generație nu a îmbrățișat munca tradițională a lipovenilor. Are cinci copii, patru au plecat în Italia și niciunul nu și-a dorit să urmeze ocupația tradițională de agricultor. „La ce să rămâie, domniță? Aici nici hainele de pe ei nu ar avea cu ce să le plătească”, adaugă, ca în loc de final, doamna Natalia. 

În seră da, la biserică, mai puțin

 Andrei e masterand în primul an la Construcții și viața și-o împarte între Iași și Tîrgu Frumos, și asta se întâmplă de vreo zece ani. Merge în fiecare week-end acasă, de primăvara și până toamna, să își ajute părinții la munca din sere.

 Asta e munca pe care  a deprins-o de la părinții lui și pe care a învățat-o din mers, la vârsta la care alți copii își vedeau încă de joacă. Eu de când eram mic am muncit foarte mult. Am muncit toată viața mea. Eram în clasa a V-a și de-abia puteam sa trag furtunul în solar, dar stateam acolo și-l ajutam pe tata; el uda roșiile și castraveții.”  Toată această trudă a venit firesc. Deși nu a fost constrâns de ai săi să muncească în grădină, s-a simțit dator să o facă, înțelegând cât e de important să fii un umăr în plus. Povestește, relaxat, despre ceea ce face, subliniind că importanța studiilor nu a fost pusă niciodată în discuție. „Niciodată nu ne-a fost interzisă școala. Școala a fost mereu școală. Ai mei îmi spuneau mereu: dacă poți, mă ajuți, dacă nu – vezi de carte. Au insistat  mult pe asta și le sunt recunoscator. Mama nu a avut aceeași șansă. Ea a vrut sa dea la facultate, dar nu a putut învăța, pentru că o constrângeau să ajute la treabă, în gradină. S-a descurajat; a încercat o dată, de două ori, dar nu a intrat.” Discuția despre studii îl animă, conchizând simplu: „Școala e o portiță. Și până la urmă, munca pământului nu a fost niciodată ușoară”.

Când vine vorba despre tradiții, vorbește cu o oarecare detașare, în timp ce mai soarbe o gură de cafea . „Nu simt vreo diferență mare între mine, de exemplu și un român. Religia cred ca e ceea ce ne deosebește”. Sărbătorile mari, celebrate pe rit vechi, sunt „imposibil de evitat”. Depinde, totuși de familie. Nu toți lipovenii sunt stricți în ce privește mersul la biserică, iar Andrei este o astfel de persoană. „La mine acasă nu s-a insistat pe tema asta”, îmi oferă, prompt, lămurirea. „Cu portul nu am avut nicio treabă”, îmi spune. Nici mama sa, nici alte mătuși nu dețin vreun costum lipovenesc. Totuși, există unele reguli vestimentare legate de prezența la biserică. „Fusta lungă, cămăși înflorate, basma pe cap și cam atât”. Și totuși – cum mai recunoști un lipovean în mulțime? „Bătrânii, ei sunt mai ușor de reperat – de la o vârstă, bărbații își lasă acele bărbi lungi pe care poate le-ai văzut la televizor. Și bunicii mei au.”

Până pe la cinci ani, când deja „vorbea fluent și înțelegea bine româna”, a auzit în familie vorbindu-se doar lipovenește. Părinții se străduiau să conserve cumva limba, dar ruptura a fost inevitabilă – „După ce am crescut și am ieșit în stradă, la joacă cu ceilalți copii, am început să învățăm singuri limba română. Învățând româna, treptat, am început să uit rusa. Tindeam să gândesc în română, să scriu în română.” Îmi povestește o întâmplare amuzantă din primul an de școală, când învățătoarea sa i s-a plâns mamei că „băiatul nu răspunde când fac prezența”. Care era problema? „Acasă eram strigat doar pe numele de botez lipovenesc. Nu eram obișnuit să mi se spună Andrei și de asta nu-mi recunoșteam numele din acte.”

Nu își amintește de vreo problemă de integrare în comunitatea de români. „Unora dintre lipoveni le e rușine să recunoască ceea ce sunt, însă în Tîrgu e ca acasă pentru ei. Aici românii sunt obișnuiți cu prezența noastră și e o toleranță foarte satisfăcătoare.”

   Tradiție în pași de dans rusesc

 Spiritul lipoveneșc respiră diferit prin oameni și mai ales prin tineri, ultimele redute ale etniei. Ori cel puțin cu această impresie am rămas după tonica discuție cu Paula, o porție de entuziasm veche de 24 de ani. Născută și crescută în același Tîrg Frumos, e în Iași de cinci ani, de când a venit la facultate. Cam tot de atâta timp face parte din ansamblul de dansuri rusești Raduga  (Curcubeu pe rusește). „Înițial mă simțeam stânjenită, nu cunoșteam pe nimeni, ei se știau intre ei, dar mi-a plăcut”. Vorbind despre ansamblu, privirea îi sclipește mai tare și o bucurie copilărească de a povesti tot ce i s-a întâmplat într-o zi te inundă, ascultand-o. „Mi-a placut mult ideea, pentru că au venit studenți din Tulcea, din Focuri, din Târgu, din Iași. Ne înțelegem bine și ne-a ținut alaturi prietenia. Multi au renunțat, fie pentru că au terminat facultatea, fie pentru că au plecat în strainătate. Dar noi nu vrem sa renunțăm. Am zis că și chiar de îmbătrânim și avem copii, tot vrem să dansăm.”

 Pasiunea e mare, mai mari sunt însă și dificultățile legate de finanțare. Sponsori se găsesc cu greu, însă cu toate acestea, „în 90% din spectacole dansăm gratuit, doar pentru a ne promova etnia”. Costumele au reprezentat un alt hop. Și-au dorit niște costume de scenă deosebite, adaptate spiritului tânăr, astfel că și costurile au fost pe măsură. „Costumul rusesc constă într-un sarafan și o cămașă, având la poale și mâneci o bandă aurie, specifică. Ne-am creat noi modelul și am mers cu schița la croitoreasă. Nu prea a înțeles la început despre ce e vorba, dar rezultatul a încantat-o mult. Primul rând de costume l-am plătit chiar noi, fiind foarte entuziasmați de ceea ce facem.”

Pentru a apărea impecabil pe scenă, repetă de două ori pe săptămână chiar dacă „uneori trec și două luni fără un spectacol”. Repetă într-o sală de sport a unui liceu, prin bunăvoința comunității lipovenești din Iași, care suportă chiria. Nu a fost de la început așa. „Repetam, pe vremea când în Raduga se și cânta, într-un apartament al unuia din noi, însă pentru dans, era nevoie de spațiu.” Așa că singura soluție a fost să își caute singuri o sală, fiind primiți o perioadă, benevol, de Casa de Cultură Ursachi din Copou.

Decizia de a dansa în ansamblu i-a aparținut, însă a contat și sprijinul părinților, venind dintr-o familie unde valorile etniei sunt foarte bine conservate și apărate. „Spiritul lipovenesc este menținut și acum la noi. Nu mă refer la faptul că ar trebui sa urmez agricultura, asta este exclus. În schimb, ai mei mă încurajează să îmi gasesc un baiat tot din etnia mea.” Subiectul căsătoriei mixte este unul care trezește dificultăți. Paula e convinsă că dacă ar lua decizia să se mărite cu un român, „ar fi o mare supărare pentru părinți”, deși crede că s-ar putea ajunge la un numitor comun. Această constrângere etnică nu o supără, ci dimpotrivă, e un principiu în care crede – „îmi plac mult tradițiile mele și la o adică, aș face tot posibilul ca el să vină în etnia mea, nu eu în a sa.”

Venind vorba de tradiții, nu poate să nu îmi pomenească despre bucatele lipovenești, încercând cu mult bunăvoință să mă facă să înțeleg care și cum se mănâcă. „ Avem blinî, un soi de clătite, făcute doar din apă, sare și făină; pot deosebi o clatită din oraș de un blinî făcut de bunica”. Halodnea, vareniki… și deja explicațiile devin suficient de detaliate cât să provoace suspine.

Copilaria i-a fost „foarte faină, dar cumva chinuită”, după cum mărturisește. Munca în grădină sau în casă nu a putut fi evitată, mai ales fiind primul copil. La fel și mersul la biserică regulat, reglementat cu hotărâre de bunică și de tată. Acum își amintește cu plăcere de „culesul castraveților, seara, după ce veneam de la liceu” și mai ales de sărbătorile religioase. Paula regretă chiar că „biserica e din ce în ce mai goală”, pentru că tinerii și chiar copiii nu mai frecventează ca înainte mediul religios. „Colindul de Craciun e o amintire frumoasă. Mergeam în grupuri mari și făceam repetiții cu episcopul, pentru ca voiam noi să cântăm cât mai frumos. E un soi de tradiție rusească, bănuiesc, faptul că oamenii dădeau foarte mulți bani grupurilor de colindători.”

 Dacă regretă ceva din toată povestea asta  etnică, e faptul că nu știe prea bine rusă. Până ce a mers la grădiniță, în casă a auzit vorbindu-se doar în rusește, dar lovindu-se de incapacitatea de a comunica, au renunțat, treptat, astfel ca surorile sale mai mici ”aproape că nu înțeleg nimic”. Acum doar bunicii mai vorbesc lipovenește și acest fapt dă naștere unor situații comice – ”când merg la bunica, ea îmi vorbește pe lipovenește, iar eu răspund în română. Aș vrea să vorbesc și eu așa, dar nu am aceeași fluență și ușurință ca în română”.

Mândria de a fi lipoveancă e ușor de citit în ochii săi și mai ales în vorbele sale. „Sunt mândră de ce sunt, sunt diferită”. Se înțelege perfect cu românii, povestind cum are chiar colegi în ansamblu care nu sunt lipoveni, cât și la serviciu. „Nici nu și-ar avea rostul vreun soi de discriminare, indiferent de pe ce parte privești”.

Revenenind la dansuri, Paula admite că bucuria e mare când „sala te aplaudă și oamenii vin la sfârșit să ne felicite”. Fie format din lipoveni, români sau alte etnii, publicul e mereu cald. „Sper ca și copiii mei să facă același lucru”.

Confesiunile se încheie cu un zâmbet interetnic de primă sinceritate. În Tîrgu Frumos încă mai rămân vreo mie de povești de viață pitite printre sere.

Reclame

Dă-ți cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s