Nu mai e cum era, dom’le!

Nu o zic eu. Doar aud constatarea asta care e, desigur, un truism în toata puterea, tot mai des. Regrete pentru „trecutul glorios și prezentul decăzut” (așa cum ne-au învățat tonele de referate din liceu) experimentează fiecare muritor la un moment dat. Un sentiment vecin cu așa ceva, care m-a trimis instant într-o mică analiză a copilăriei mele s-a născut azi dimineață. Îmi turnam cafea în cana mea mare și roșie și la tv era un minireportăjel sau mă rog, un material de umplutură, făcut pe genunchi, în care au amestecat guma turbo cu My super sweet sixteen.
În orice caz, m-a făcut și pe mine să mă gândesc și să compar copilăria mea cu copilăria puștilor de acum.
Deși am doar 21 de ani, e uimitor cât de multe lucruri s-au schimbat. Nu, eu nu am prins perioada comunistă, doar știu câteva povești de la ai mei, ori citite-n cărți.
Copilăria mea e despre anii ’90. Acei ani ’90 care acum par mai frumoși decât ni se păreau atunci. Niște gânduri oneste, necontaminate de ipocrizia de a nega că și acum e bine. Într-un fel.

Eram o copilă creață și haioasă. La început.  Cu gura până la urechi, cu idei năstrușnice și cu un vocabular colorat.
Mama nu avea, săraca, scutece Pampers, nu a folosit vreodată o masă de înfășat, nu mi-a făcut mulaj la piciorușe, cum e trendul acum. Am niște poze foarte simpatice când, urcată-n premergătorul meu tunat, făceam viraje prin garsoniera în care locuiam la acea vreme. Asta când nu scormoneam ghivecele de flori, ori țopăiam pe programul de muzică populară de la Radio Iași. După ce am depășit faza în care mă suiam călare pe pești, îmi era frică de umbrele și nu adormeam fără ca tata să-mi cânte „Bombonica Topic” și alte georgienisme, am intrat la grădiniță.

Grădinița a fost o perioadă tare frumoasă a vieții mele. Pe atunci stateam mai mult la bunici, la casă. Și era bine. Aveam sacoșe întregi cu flacoane goale de șampon, spray și creme, pe care le expuneam pe toate pervazurile și terasele, punându-le prețuri ce erau achitate cash, cu frunze de viță-de-vie. Aveam o prietenă cam prostuță, asupra căreia îmi rezervam dreptul să o trimit acasă în secunda doi, când nu respecta regulile jocului.
Mergeam cu bunicii la gradina de zarzavaturi, undeva în afara orașului. Acolo îmi udam chiloții în sanțul de irigat, făceam torturi din noroi, ornate cu flori de „ochiul boului” și sarmale din frunze de varză și lobodă, câte jumătate de zi. Pe atunci nu mă ardea soarele dacă nu mă umpleam de SPF, deși eram la fel de albă. De fapt, era o plăcere. Știam că dacă merg la grădină o să fiu plimbată, la dus, în căruțul de butelii și la întors, călare pe sacii cu legume sau iarba pentru găini. Bonus, ne opream la sifonărie, unde beneficiam de un Cico la dozator, foarte portocaliu și mereu rece.

Revenind la grădiniță. Era o clădire veche și măcinată de igrasie, cu o curte mare și plină de iarbă sănătoasă, pe care o împărțea cu un soi de policlinică. Erau și câteva leagăne, dar majoritatea erau defecte, așa că era bătaia de pe lume să prinzi loc într-unul. Era însă frumos. Aveam o cutie cu jucării modeste, dar pentru noi suficiente, un panou din polistiren unde erau afișate „stimulentele”, adica buline din hartie glase, oferite celor mai cuminți și isteți și niște dulăpioare vechi unde găseam acuarele și plastilină. Am zis plastilină? Ei, asta era una din bucuriile cele mai mari: să ne jucăm cu plastilina cenușie pe planșetele de lemn. Bine, cireașa de pe tort era atunci când „doamna” aducea cutia cu aparatul diafilm și diapozitive cu povești. Pentru cei care nu știu, aparatul diafilm e strămoșul videoproiectorului de azi. Arăta cam așa. Diapozitivul meu preferat era cel cu „Turtița fermecată”, pe care prin cine știe ce minune, l-am găsit pe Trilulilu (poftim, avantajele tehnicii). Competiția cea mai mare era pentru rolul de a apăsa pe întrerupător ca să se stingă lumina înainte să pornească povestea. Alesul era desemnat de educatoare și bineînțeles, se simtea plin de responsabilitate.

La grădiniță veneam cu pachețel de acasă. Nu primeam bani de buzunar, ba mai degrabă mâncare făcută-n casă, care putea fi transportată-n gentuță. În privința asta eram mândră: nu aveam banala gentuță din fâș și plaștic, ca o cutie, pe care o aveau mai toți copiii (nu am găsit poze pe net să vă arat, doar Hanne Montane peste tot), ci o poșetă șmecheră și roșie, din lac, făcută de nașa mea. Șmecheră, șmecheră, însă nu-mi încăpea bine în ea sticluța cu apă, așa că era mereu o creatură ciudată, cu dopul sticlei ieșit prin fermoar. Eh…
Țin minte și acum o întâmplare legată de pachețelul de la grădiniță. Încăpățânată cum eram și sunt, nu am plecat de acasă până nu am convins-o pe bunica să-mi pună la pachet ouă-ochiuri în loc de ouă fierte. Biata femeie s-a pus la mintea mea și am plecat de acasă cu ouă prăjite-n pungă. Continuarea e ușor de imaginat.  M-am mânjit pe față și pe rochița albă cu gălbenuș și așa am mers vreun kilometru până la magazinul unde lucra mama, careia i-a stat inima în loc când m-a văzut.

Tot la grădiniță am aflat că nu există Moș Crăciun. Prea tare semnăna cu femeia de serviciu…
Aici îmi terorizam colegii cu „Sarea în bucate”. Învățasem singură să citesc, pe la 5-6 ani și educatoarea mă punea să le spun povești colegilor cât ea pleca la cafea. Povestea mea preferata era „Sarea în bucate”, care mă impresiona până la lacrimi și țineam morțiș să o citesc de fiecare dată, spre disperarea celorlalți copii.
Jocurile vârstei? Mare realizare era să ai un joc Tetris, ori măcar un joc cu apă și cerculețe, care arăta cam așa.
Stăteam „în drum” ori în capătul străzii, unde era o uliță înfundată plină de verdeață, parcă ruptă de lume. Ne jucam cu păpușile, râdeam din toate prostiile, ne jucam „ascunselea”, „fugărita”, „lapte gros”, iar seara prindeam radaște cu mătura, până eram chemați insistent  acasă, să dormim. Cei mai mari îi tachinau pe primii care părăseau grupul cu foarte umilitorul „hai, că s-au împărțit pijamalele”.

Asta a fost copilăria la casă, până pe la 6-7 ani. Așadar, nu știam ce-s parcurile de distracții (nu pun bâlciurile la socoteală – ele erau evenimente în sine pentru care strângeam bani la pușculiță), jocurile pe computer, aniversările la McDonalds ori alte nebunii.
Eram tare mândră de colecția mea de jucării Kinder. Aveam o masuță din sticlă, plină-ochi cu jucării din ouăle de ciocolată. Probabil erau vreo sută.  Prietenul meu bun era Cumătru, un iepure mare din pluș, numit așa din motive numai de mintea mea de atunci știute.

De când am intrat la școală, am stat mai mult acasă, la bloc. Aici a fost încă o etapă frumoasă a copilăriei mele. Dacă spun că am copilărit în fața blocului până prin clasa a VIII-a, probabil provoc un șoc kinderilor de azi, care sunt mult mai mondeni.
Viața la bloc însemna mulți amici. Eram o gașcă numeroasă de copiii și eram gălăgioși; nu-i de mirare că adesea câte un pensionar cu maieu, știți specimenul, ieșea la geam și ne gonea la altă scară de bloc.
Ce făceam la bloc? „Ascunselea”, „Hoții și vardiștii”, „Flori, fete sau băieți”, mai târziu ”Adevăr sau provocare”. Seara nu era neobișnuit să spunem povești înfricoșătoare, inventate sau nu. Jucam mingea, fie că era o miuță, fie că era vorba despre „rațele și vânătorii”. Campionatele de „sărit ața”, sau „elasticul”, cum îl știu alții. Făceam cort din pături în spatele blocului. Jucam Monopoly pe casa scării. Jucam orice pe casa scării, tulburând programul de somn al vecinilor. Jucam cărți. Cumpăram bomboane tari trase prin cacao, la suta de grame, cele mai bune. Mergeam la „bare”, adică în părculețul cam dezmembrat din cartier, unde erau câteva construcții de metal, nu știu să le zic pe nume. În orice caz, erai tare dacă puteai să te dai peste cap. Era și o groapă de nisip acolo, un teren de baschet, fiecare găsea ceva de făcut.

Ideea era că se stătea AFARĂ. Cât era ziua de lungă. Singurele pauze erau cele pentru masă, când te striga mama de la geam să vii în casă, ori urlai tu la geam să întrebi dacă e gata mâncarea. Ne chemam la joacă sunând la ușă și cerând voie părinților: „o lăsați pe X să iasă afară?”.
Poveștile de bloc sunt nenumărate, mult prea multe pentru a fi povestite aici.
Nu pot să omit însă una dintre ele. Eram în clasa I și eram copil cu cheia de gât. Plecam la școală la ora șapte, odată cu părinții mei care plecau la acea oră la muncă. Eu reveneam la 11-12, ei la 5. Întoarsă acasă, îmi încălzeam singură de mâncare, mă spălam, îmi făceam temele, dormeam, eram descurcăreață și nu prea ceream ajutor. Cât mâncam, mă uitam la teleshopping. Erau zorii teleshoppingului la noi în țară și eram fascinată. Așa am ajuns să sun să îi comand mamei o haină de blană fără știrea ei. Noroc de operatoare, care s-a prins că vorbește cu un copil.

Am avut, bineînțeles, joc pe televizor, cu dischete galbene, pușcă din plastic și toate cele.
În 1998 am avut primul calculator, eram în clasa I. Era un IBM la mâna a doua, dar era mare chestie pe atunci. Nu aveam mare lucru de făcut pe el. Am învățat să scriu in Word și mă jucam Mario pe el. Deci nu se punea problema să stau toată ziua cu ochii în ecran. Ecran care, by the way, avea un supraecran de protecție, care facea imaginea să fie mov. Știți despre ce vorbesc, ăi mai bătrâni. Nu aveam internet, nu jucam jocuri în rețea. Stăteam AFARĂ. Jocurile pe computer erau ca un bonus de weekend, dacă vreți. SOCIALIZAM. Nu pe Facebook, ci afară.
Nu zic că afară făceam cele mai inteligente lucruri din lume, sigur că făceam multe prostii, dar cel puțin cunoșteam oameni, legam prietenii, eram altruiști, ne vizitam, eram veseli, nu ne închideam în casă și  nici nu schimbam like-uri demne de o cauză mai bună.

Încă ceva. CITEAM. Mă sperie puțin copiii de azi. Unii dintre ei, pentru că există și excepții. De când cu calculatorul nu se mai citește. Și știm asta. Și noi, tinerii, adulții, citim mult mai puțin de când avem Internetul, care a venit cu o groază de resurse, dar și cu o mulțime de alternative la citit. Care nu-s mereu dintre cele mai ok. Mă declar victimă.
Cum ziceam, citeam. Aveam moștenită de la ai mei o biliotecă mare, însă mi se cumpărau și cărți specifice vârstei. Știam poezii pe care le învățam citind, nu papagalicește. La 8 ani, tata mi-a cumpărat DEX-ul și de fiecare dată când întrebam „ ce înseamnă cuvântul ăsta?”, mă trimitea să aflu singură. Nu zic că am rupt biblioteca, dar citeam. Ce-i drept, eram încurajată să o fac și mustrată dacă neglijam acest aspect.

Scriam scrisori. Aveam prieteni plecați în alte localități și cea mai mare bucurie era să vină plicul. Nu știam de mailuri, nu aveam de pe ce sa ne trimitem sms-uri.
Ne sunam pe fix. Nu aveam telefoane mobile, așa că asta era singura modalitate de comunicare rapidă. Și era ok, angajamentele erau angajamente. Nu îți permiteai să anulezi totul printr-un mesaj ori să anunți că întârzii.
Primul telefon mobil? În clasa a VII-a. A fost mare eveniment. Era un Siemens A51. Fără cameră și cu un abonament prost la Orange. Ne dădeam bipuri de amorul artei.
Azi, văd copii de 7 ani cu telefoane, care abia vorbesc clar, dar își trimit mesaje.

Nu zic că e rău acum. Mi-aș dori uneori să fi avut și eu avantajele copiilor de azi. Însă copilăria mea a fost frumoasă, a fost umană, a fost adevărată. Acum în cartier e liniște. Doar ziua aud, din bucătărie, un grup de băieți pe la vreo 10-11 ani care joacă fotbal în spatele blocului. Seara, e liniște. Nimeni nu mai stă pe trepte, nimeni nu mai aleargă printre blocuri. Copilăria s-a mutat la calculator.
Asta mă intristează.

Foto: Aia-s eu, la cinci ani.

Reclame

Dă-ți cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s