Trezirea

ImagineProlog

Știu, din primul moment în care m-am gândit să scriu aceste rânduri, că e un gest îndrăzneț. De ce? Pentru ca m-am autoeducat și am învățat că e bine să-ți ții viața la adăpost și că e util să pui un preș la ușă, să nu te trezești cu mizerie în casă. Dar am curaj. Pentru că despre asta e vorba.

Nu am mai scris de multă vreme și nu am încetat vreodată să mă blamez pentru asta. De când am intrat la facultate, în mod paradoxal, în loc să scriu mai mult pe blog, am scris mai puțin. Liceul a fost cu mult o perioadă mai prolifică în ceea ce privește scrisul. Nu, nu sunt neaparat nostalgică. Nu mi-e dor de oamenii  din acea perioadă, nu mi-e dor de ce simțeam atunci, doar câteodată mi-e dor de mine, așa adolescentă și cu griji închipuite, cu mult nerv și multe nemulțumiri și puseuri de Gică Contra. Știu însă că fiecare vârstă le are pe ale sale. Le-am trăit pe fiecare „my way”. Nu mai bine decât tine, nu mai rău. Ci așa cum am putut, așa cum am știut.

Azi, duminica la 1, cand amestec într-o cană de iaurt cu căpșuni și sunt necoborâtă din pijamale, nu am pretenția de a trăi o altă viață. Am doar superba senzație că m-am trezit, out of the blue, la viață. Să începem.

De când mă știu sunt o fire foarte critică și analitică, detest autosuficiența și simt că mi se taie o mână când trebuie să fac frumos în vreo împrejurare. Sunt mândră de onestitatea mea și vreau să cred că trăiesc într-o frumoasă relație de sinceritate cu mine însămi. Niciodată nu mi-a fost ușor să trăiesc eu cu mine, cu un cap așa de critic. Sunt acel fel de om care în mijlocul fericirii se oprește și reface traseul mental, în căutare de hibe. Nu încercați asta acasă.

A fost o bună perioadă de timp când m-am pierdut printre oscilațiile stărilor mele. M-am lăsat copleșită de griji închipuite, chiar și la finalul celor mai frumoase zile. Mi-am dat în cap cu idealismul încontinuu, de parcă aș fi vrut să îmi fac singură rău. Copleșită ziceam. Da. Copleșită de tristeți fabricate, de nemulțumiri gratuite, de contradicții între ceea ce pot și ceea ce vreau, de vulnerabilități, de neîncredere în mine, în viitorul meu, în ce pot, în ce sunt. Copleșită de temeri, de dezgustul față de oameni de carton, de refuzul meu de a lua, cât se poate, viața așa cum vine și a o ajusta din mers, fără prea mare zumzăială. De  frustrarea de a nu avea X și Y. De războaie cu mine, de sugestiile celor apropiați.

Mi-am permis întotdeauna fericiri la porție. Nu pentru că nu aș fi putut avea parte de mai mult. Ci pentru că exact când îmi era mai bine, mă mai opream puțin și mă apucam de analizat și întotdeauna ajungeam la concluzia că se poate și mai bine.

S-a produs un declic. Un restart dat așa, pe muțeste, în vreo jumătate de lună. După o perioadă destul de dificilă financiar vorbind, după un an de facultate de care nu am fost mulțumită (deși notele nu o arată, dimpotrivă), după luni întregi de căutări eșuate a unui loc de muncă, am primit, ca din senin, vești proaste. Am descoperit niște probleme de sănătate nu chiar simple, nici foarte grave, însă în măsura exactă de a mă duce la pragul maxim de sensibilitate și iritabilitate. Mi s-a parut a fi foarte nedrept. De ce eu? De ce acum? De ce trebuia sa se întâmple așa? De ce atâția medici? De ce atâtea pastile? Am tremurat de frică pe coridoarele spitalului și ale cabinetelor, am plâns de mi-am umplut fața de pernă cu jumătate de tub de rimel, am stat botită și m-am lamentat cât am putut tuturor apropiaților pe care i-am prins.

După ce am depășit stadiul inițial, de furie, frică și frustrarea de a-mi fi date peste cap  planurile, am început să simt sânge nou în vene. Am realizat, în primă fază, de cât de multă susținere am parte și din partea cui. Am reușit să văd că sunt foarte iubită și că toate gândurile negre nu mă afectează doar pe mine, ci și pe ceilalți, din a căror viață fac parte. Știu acum cine ți-ar aduce mâncare la pat și cine te-ar schimba de șoseste dacă ți-ar fi așa de rău, încât nu ai putea să te miști. Mai știu și cine nu ar înceta să vorbească despre sine când ție îți e cel mai greu.

Imediat cum starea mea s-a ameliorat și am început să revin la activitățile obișnuite, am început să înțeleg că platitudinea maximă pentru mine, acel „ce nu te omoară, te face mai puternic”,  e un adevăr destul de sănătos. Și chiar daca partea cea mai grea  din toată această poveste nu a venit și nu pretind că nu voi tremura din nou de frică, știu că pot privi altfel lucrurile. După ce m-am calmat, am început să reevaluez altfel lucrurile. Toate lucrurile.

Oricât ar fi încercat mama să mă convingă că viața nu trebuie luată așa în serios și că ar trebui să încerc a fi mai optimistă, nu am reușit să o ascult până nu am învățat singură. Oricâte discuții la bere am avut despre idealismul meu în viața de cuplu și nu numai, nu am înțeles decât după un conflict urmat de cea mai frumoasă și matură împăcare din lume dintre doi oameni care se respectă și se iubesc. Oricâte aprecieri aș fi primit în permanență (despre cum arăt, cum gândesc, cum scriu, cum mă port), nu am crezut pe cuvânt pe nimeni, până nu m-am convins singură că îmi sunt mie prețioasă.

Am învățat, nu din cărți, ci din mine însămi, câteva lucruri bestiale, de care nu s-ar putea să fiu mai mândră:

– am niște părinți pe care mulți are vrea să îi aibă. Suntem o familie normală, cu probleme, cu bune, cu rele, dar ce e important e că suntem uniți, și când e greu, ai mei sunt acolo mereu, gata să își scoată sufletul din ei pentru a fi eu bine. Sunt doi oameni nu perfecți, însă extrem de bine intenționați. Sunt deschiși la minte, deștepti, cu mult haz, cu care pot discuta deschis despre aproape orice lucru. Le mulțumesc pentru că mă au/pentru că îi am și îi iubesc.

– am un prieten făcut din cea mai buna calitate umană. Cred cu tărie că orice porție de rahat pe care ți-o servește viața e mai ușor de înghițit în doi. Iar el, departe de a fi perfect, e cel care e acolo când râd cu toți dinții, dar și când sunt palidă, bolnavă și nespălată pe cap. E o rețetă foarte simplă: doi oameni cu mansarda mobilată se iubesc, se respectă și au grijă unul de celălalt.

– sunt oameni care țin la tine și  pe care tinzi să nu îi vezi. Pe de altă parte, sunt cei pe care vrei să îi vezi, dar pentru care ești doar o vacă bună de muls la nevoie. Mai mult focus pe prietenii adevărați, puțini, dar buni, mai mult sictir celor conjuncturali.

– îmi pot permite eu mie să greșesc. Pot eșua și o pot lua de la capăt. Am cu ce și pot. Trebuie doar mai mult „vreau” în ecuație. Viața are un gust al naibii de bun, fără sincope, dacă nu o iei la tocat în permanență. Da, babele din autobuz sunt cele mai enervante ființe din lume, administratorul căminului e un idiot, ai un gândac în laptop și nu ai bani de papucii ăia.  Dar cine a zis că e simplu? Cine a zis că lumea-i plina de floricelele alea cu cinci petale pe care la măzgâlesc pe tot ce prind? Pot fi nemulțumită, pot urla de draci, pot să te înjur și pot să dau vina pe arborele tău genealogic pentru ce nu îmi iese mie bine. Nu e recomandat să fii fericit și tâmp. Poți pur și simplu să te bucuri mai mult de lucrurile bune, ca să ai energie să le suporți pe cele rele.

Am scris toate astea pentru că am simțit nevoia să pun jos toate cuvintele pe care nu mi le-am spus. Pentru că m-am trezit cântând singură prin casă, pentru că sunt fericită de ceva timp și nu se mai termină și voiam să îi mulțumesc Universului pentru acest minunat wake up call.

Notă: fotografia nu îmi aparține, însă o am de ceva timp și nu pot identifica sursa.

Reclame

Dă-ți cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s