If I get high, will I see you again?

Nimic nu te pregătește și nimeni nu îți spune cât o să doară. Acum, atunci, mai târziu, deodată, după multe zile în care ai fost bine. Că rămâne ca un pumn în stomac, undeva acolo și te izbește din senin în timp ce îți vezi de viață.

Au trecut 15 zile și 9 ore de când nu mai ești. De când pe tine nu te mai doare nimic și în sfârșit poți vorbi și poți alerga și poți să te bucuri de aer. Sau cine știe, de când toate astea nici măcar nu mai contează pentru tine.

Și tot 15 zile și 9 ore de când tresar din senin și am câte un flashback cu tine zâmbind, umblând prin ogradă, culegând roșii pentru salată, venind de la pâine, pregătindu-mi pachetul pentru grădiniță, trezindu-mă dimineața la 10 după ce tu erai deja sătulă de treabă.
Cu mine mică, agățată de mâna ta aspră și muncită. Îmi aduc aminte cât de mult îți plăcea înghețata, cum te necăjeai când îți ziceam că iar ai făcut cafeaua prea slabă și cum râdeai cu mâna la gură la glumele deșănțate.

Dar mai ales, îmi aduc aminte de toate zilele și lunile în care nu te-am sunat, în care nu ți-am mulțumit, în care nu mi-am făcut timp să te văd.

Și dacă într-adevăr ești pe undeva și încă ești mândră de mine, te rog să mă ierți.

Vizitați-vă bunicii.

 

 

Anunțuri

Două gânduri despre jurnalism

Când am „descoperit” jurnalismul, prin clasa a șaptea, mi se părea o lume fascinantă. Cuvintele coborau din compunerea pentru ora de română, se prefăceau în ochi vigilent și credeam că nimic nu-i mai dulce decât numele tău scris cu majuscule sub știre.
Vreo șase ani mai târziu, când m-am decis să aplic la Jurnalism, după câteva mici răzângdeli, îmi închipuiam cum o să mișc lumea din vârful pixului meu oțelit, că o să fiu o jurnalistă justițiară și o editorialistă feroce.
Niciuna din treburile astea nu s-au îndeplinit. Scriu, dar nu „la ziar”. Sunt copywriter. O să fiu vreodată jurnalistă? Mă îndoiesc.
Cu toate astea, nimeni nu mi-a formatat hardiskul pe care facultatea de Jurnalism mi l-a umplut cu o zestre extrem de valoroasă despre cuvinte, texte, media, etică și curs al lucrurilor.

Un text este o responsabilitate. Alege-ți cu grijă subiectele și verifică-le temeinic. Fă diferența între o știre și un fapt divers. Scrie corect și clar. Nu distorsiona realitatea.
Cunoaște-ți limba pe care o vorbești. Citează sursele. Nu copia nici măcar un rând. Părerile nu sunt știri. Zvonurile neconfirmate nu sunt știri.
O știre copiată + o concluzie de la tine, ca topping, nu e un material jurnalistic muncit și corect.
Spune adevărul. Ieși pe teren. Întreabă, nu presupune.

Lucruri de bun-simț.

Și cu toate astea, conceptul de „jurnalism” e violat cu libidoșenie de ani de zile de niște persoane care nu fac presă, fac scandal. Zgomot, peltea. Clickbait.
A fi jurnalist e prea des sinonim cu a fi un fomist care pentru un fursec, 600 lei și bonuri de masă, scrie ce decretează patronul.
Și asta în timp ce meseria de jurnalist e, la bază, una hipermișto și necesară sănătății oricărei societăți din lume.

N-aș arunca gândurile astea-n lume dacă n-aș ști cel puțin  4 – 5 persoane, cu care am împărțit cândva o vorbă, un ceai sau un suport de curs, care acum se compromit, iscând armăsar unde nici măcar țânțar nu există.

Sunt naivă, poate, când spun că nu înțeleg cum poți semna niște mizerii doar pentru a-ți lua salariul (și) luna asta.

Înapoi

burning-matchesStau într-un vechi cartier muncitoresc, pe o alee cu blocuri mici, verzulii și peticite cu izolație termică. Sunt înconjurată de pensionari. Nea’ de alături pleacă devreme, pe când eu mă fardez la oglinda din hol; îl aud. Scoate bicicleta tacticos și își aprinde vesel o țigară, bucuros parcă că nu mai are ce-l dojeni nevasta. Pensionarul de vis-a-vis are mereu pantaloni la dungă și sacoșa de pânză. Mă corectează de fiecare dată când dau bună dimineața la ora 9.
La parter, o babă gârbovită și a dracului, care a împrejmuit curtea din fața balconului ei. Și-a plantat bujori, leurdă și păzește teritoriul de intruși. Pierd mereu cârlige de rufe printre tufele ei de iarbă deasă și nu-mi pun mintea să le mai recuperez.
La parter mai e o femeie cu o înfățișare ordonată și o privire ternă, mereu în capot și cu un mers care pare că se îndreaptă precis spre un loc. O salut mereu, uitând că abia-mi șoptește un răspuns dezinteresat.

În capătul aleei, mă împiedic constant de un grup de mame casnice care-și păzesc țâncii ca și cum ar fi inapți și nu ar ști să se joace singuri. Gătite de stradă și cu geanta la subsoară – deși nu par a pleca nicăieri niciodată – flecăresc despre prostii. Fac pauze doar ca să-și apostrofeze copiii și să urle la ei la intervale regulate. Sunt veșnic indispuse. Le bănuiesc că au țeluri mici și precise – o perdea ca a vecinei, o mobilă nouă în sufragerie, patru zile la mare cu soțu’, un televizor mai mare.

De sus se-aud tropăituri și uneori muzică tare, când au ceva de sărbătorit. Mi-i imaginez, adunați în jurul a două – trei peturi de bere, ronțăind alune și mustăcind nerăbdători să încheie, satisfăcuți de cât de bine s-au distrat, cu „Și-altă dată, și-altă dată…”.

Câteodată se face liniște și atunci aud clinchete de farfurii și tacâmuri din blocul din față. Vreo cină târzie, cu vorbe puține și ciorbă călâie.

Azi se aud difuz romanțe. O vioară scârțâind tânguitor, aproape tragic. Greierii, pulsând nevrotic. Mirosul ultimelor zile de vară.
Nu-i nimic romantic în aer.
Nu știu cum, starea asta mi-aduce aminte de serile de-acum 17-18-19 ani când stăteam pe-un scaun din lemn la masa din spatele casei bunică-mii. Erau seri pustii de vară, după ce noi, copiii, eram adunați cu forța „din drum”, unde ne ocupam cu felurite jocuri, precum fugăritul rădaștelor.
Bunică-mea răsărea în fața porții și mă striga acasă. După două-trei apeluri, lipa-lipa, târâiam șlapii protestând și nu voiam să mă echipez de culcare. Mai stăteam afară, ascultând „difuzorul”. Seara se încheia cu romanțe sau teatru radiofonic.
Din cușca de plastic prăfuit a radioului răsunau voci nostalgice, parcă venind de undeva de la mare depărtare. Alături, ieșea din perete un bec și în jurul lui, puzderie de țânțari și fluturi de molie.

Stăteam așa, până mă lua somnul. Povesteam tot ce-mi trecea prin minte. Îmi imaginam că oamenii aceia care cântau romanțe din „difuzor” sunt bătrâni, îmbrăcați la costum si cântă după ce se afumă bine cu câte un lichior dulceag.
Uneori rezistam până se încheia programul la radio și se auzea sunetul ascuțit ce marca momentul. A fost ora 22.
„Bunico, 22 înseamnă  ora 10 noaptea, nu-i așa?”

Hozier

hozier
Acum jumătate de an n-am avut curaj să public textul ăla. Trecuse o lună de când îl ascultam ca o adolescentă întârziată, obsedată de poezia și ritmul muzicii sale, de degetele sale lungi pe griful chitarei și extaziată de fenomen, în ansamblu.

Îl descoperisem cu vreo două luni înainte ascultând Eclectic.fm, la birou. Era semiobscur și aveam un sentiment hipsterish, așa, c-am dat de aur.
Nu suna ca nimic ce ascultasem eu înainte.
Și pentru că voiam să mă conving că vine de pe Pământ, i-am ascultat albumul de zeci de ori. A pansat multe seri singuratice și i-am învățat versurile pe de rost.
I-am ascultat toate live-urile, am pufnit la toate cover-urile nereușite ale altora pe melodiile lui, i-am văzut mai toate interviurile și am visat încontinuu că o să ajung la un concert.

N-am mai fost așa de obsedată de muzica cuiva de pe vremea în care eram în liceu, scriam poezii, turnam texte puerile pe blog, mă amorezam de băieți nepotriviți, îmi făceam douăzeci de selfie-uri pe zi, mă stresam cu tezele la istorie și făceam cercei din cutii de conserve.

8 luni mai târziu, domnișorul ăsta-i celebru, a făcut turul show-urilor americane, a bifat o cântare la Grammy cu Annie Lenox, a cântat printre bunăciunile de la Victoria’s Secret, e nelipsit de la festivaluri (a rupt în două Coachella), are câte 1 concert pe zi, turnee peste turnee în SUA, l-am auzit când împingeam căruciorul în Carrefour, are sute de milioane de vizualizări și biletele la concertele lui se vând pe repede înainte.

Fiecare cu slăbiciunile lui.

Semantica lui dor (Stare de flux 2)

d88606755faac4a0bed67d836f36c877 În școală, era nasoală aia cu „care-i diferența dintre sematică, sintactică și pragmatică”? Un soi de prost instant – doar adăugați apă și o să obțineți un tăntălău la cheremul dumneavoastră.

N-oi fi fi fost capabilă sa rețin trei definiții legate, însă știu acum că lucrurile-s simple. Pur și simplu te trezești într-un dor.
Stai la gura dorului și te-ntinzi, de-ți pocnesc oasele și maxilarul și-i simți pe limbă amăreala.
Semantic, nu se întâmplă mare lucru.  E-n mii de feluri și același. Trăiești într-un dor și-i limpede. Știi că o să încerci să îl explici, să-l examinezi cu penseta, să-l piepteni, să-l acoperi împăciuitor cu o pătură moale, să cânți un cântecel vesel ca să schimbi subiectul.
N-ai decât, domniță. Dă-i cu flit, te prinde el din urmă. Fă-te că plouă și privește-l cum se culcă odată cu tine și vă spălați împreună pe dinți și în principiu, se-așază cu nesimțire-n coșul pieptului și nu se dă dus.
Continuă să fie aceeași stare care nu-i niciodata de-ajuns și totuși, care nu-ți mai lasă loc de nimic.

Sintactic, o arde cum vrea el. Se-nhaită cu tupeu cu vinul, îi șade bine și între perne. La o adică, vine neinvitat și la o sesiune tristă de apă minerală. Zice glume proaste și-i pervers.
Se pitește pe după zile, săptămâni, se întreține cu lumea interlopă a simțirilor și totuși, e molatic, simplu și al nimănui.
Continuă să facă alianță cu zilele omului.

Cu pragmatica încă nu m-am prins care-i faza și presimt că n-o să m-ajute în viață prea tare.

Știu că dorul meu e acolo. Dor de ochi, de mamă, de degete ronțăite, de cărnuri calde, de pahare pline, de nopți lungi, de vârste mici, de zile cu ploi și pături, de zile cu soare și drumuri întinse, de mâini care le învelesc pe altele, de suflet vecin de pernă, de sisteme de operare mai performante, de oameni duși, de liniște, de zgomot.
De luxul unor autencitități naive, de drame mici, de camere vechi, de-aceleași puține chipuri.

De reflux.

Într-o zi, ea (stare de flux 1)

Într-o zi, ea va putea să-și piardă capul cât dorește. Să și-l lase greu atârnând exuberant pe spate și să-și șoptească, la mișto, „acum poți fi mereu matrafoxată”.
Cu senzația aia de pumn în miezul frunții, care o lasă cu o ceață potrivită, cât să-i deformeze realitatea. Aia de pe dinafară.
Și să o întoarcă spre sine. Spre omul pe care-l vede când privește spre fundul paharului.
Va putea să stea, așa, de nebună, într-ffb6f61f4d0bfc3ffde8731f325309a0o stare de agregare tulbure, în care nu-și pune problema să.
Să nimic.
În care poate privi dinspre dâra de bere, către unghii, tricou și mai apoi, reflecția din ecranul telefonului fără să-și zică că iar trebuie să.
Trebuie să fie om. Să scurme repede repede prin zile ca să aștearnă cât de cât peste ciudățenii. Să respire fără să se împiedice.
Fără să-i urască. Fără să încerce. Fără să eșueze, fără să reușească. Și fără să crească. Continuă lectura

Nu, nu trebuie

what_you_need_to_make_residual_income_online
Sesiunea începe pentru mii de studenți și masteranzi în 24 de ore. Mi-am dat licența în Jurnalism în 2013 și teoretic vorbind, în 6 luni, aș fi putut susține dizertația, ca să fiu un om complet, cu minimum două diplome universitare.
Atâta că teoria nu a avut nicio treaba cu practica.

*
În iulie 2013 m-am înscris la Facultatea de Psihologie, la un master de Relații umane și comunicare. Mi-a fost implantată lejer ideea că fără un master, aș fi de pomană și că nu se cade „să nu-mi continui studiile.” Continuă lectura