De unde vin banii (preludiu)

Vine un timp, în viața fiecărui muritor, când simte nevoia să se ridice pe propriile picioare. Cunoasteți acea senzație, când vrei să câștigi banii tăi, munciți de tine, fie pentru că ai capricii care cer finanțare, fie că vrei doar să te întreții singur.
Sigur că pachetul de la părinți, pregătit cum știu ei mai bine și de obicei, din ultimii bani, dragii de ei, e un lucru minunat. Sigur ca e foarte comod să primești banii pe card și să cheltui fără remușcări (sau nu).
Doar că apare acel declic, când realizezi că deși te bucuri că ești încă sub protecția alor tăi, că nu știi ce înseamă să plătești taxe și facturi (pentru că nu ai casa ta, familia ta, mașina ta), ai vrea sa contribui și tu.
Să nu mai fii doar trântorul din stup, care se bucură de mierea bună făcută de albinele lucrătoare.

Tendințe de „afaceristă” și „speculantă” am avut de mică. Trecem peste magazinele de pe prispa bunicii, în care înșiram pachete goale de țigări și tuburi de spray și peste colectatul restului de bani de la cumpărături, pe care îl drămuiam ca o babă tipicară. Sărim direct la liceu, când m-am apucat de făcut și vândut cercei și alte gablonzuri, de strâns cu sfințenie bursa de merit, nu mai mare de 60 de lei pe lună și de vândut haine online. Erau sume mici, dar importante pentru mine. Cele mai mari investiții din perioada liceului, la care am contribuit și eu cu jumătate de sumă, au fost laptopul și aparatul foto.

Facultatea. La facultate banii mei au venit mai ales din bursă. Bursa s-a dus, după obiceiul muieresc, în mare parte pe haine. Totuși, am fost fată isteață și am făcut și câteva lucruri mai utile: mi-am plătit o excursie, mi-am cumparat un netbook, am dat ochelarii pe lentile de contact.

Tot în facultate, a venit revalația lui „vreau un loc de muncă”. Mă ține de vreun an și mă confrunt cu ea zi de zi. E o parte atât de importantă a ceea ce îmi doresc, încât am decis că merită o serie de articole.
Dacă vă interesează subiectul, fiți pe fază, voi veni, în zilele următoare cu epopeea mea despre timp, oportunități și căutarea unui loc de muncă.

sursa foto: topcultured.com

Cu dragostea prin Universitate

Scriam, în decembrie, că am fost acceptată pentru stagiul de la Departamentul de Marketing și Imagine Academică al Universității (MEDIA). De atunci s-au întâmplat multe lucruri faine. Am participat la traininguri de inițiere, și au venit, după sărbători și primele taskuri.
Am scris știri, relatări și am pus la cale o serie de articole dedicate sesiunii.
Provocarea cea mai mare de până acum în acest stagiu a fost însă seria de articole UAIC te invită să iubești. Când a venit ideea din partea coordonatoarei noastre de pe articole online, Mădălina Cocea, am fost puțin sceptică. Când am aflat mai multe detalii, am început să cred în proiect. Au fost două-trei săptămâni cu multe situații noi, cu exerciții de PR, m-aș încumeta să spun, în care a trebuit să facem față unor atitudini dintre cele mai diverse: personalități diferite, refuzuri, greșeli pe care le-am reparat din mers, lupta contra timp.
Ieri, au apărut rezultatele: au apărut articolele noastre, ale stagiarelor, cu sprijinul Mădălinei, care a știut să ne țină calme și motivate, atunci când lucrurile nu mergeau conform planului și să ne ajute când ne prindeam urechile.
Nu privesc acum roadele cu auosuficiență, cu siguranță că era loc de mai mult, mai bine, însă mărturisesc că sunt mândră de ce am făcut noi toate.
Sper ca articolele să fie apreciate de studenți, iar asta vine din gura și tastatura unei fetele deloc amatoare de dragoste sărbătorită pe 14 sau 24.

Acum aștept noile taskuri: o fi greu uneori, dar senzația de la sfârșitul zilei, când știi că ai muncit la ceva și nu a trecut ziua degeaba, e de neegalat.

Me gusta.

Ghiveci de iarna

Sunt perfect constienta ca fiecare tanguire pe marginea iernii si a ninsorii e fix frectie la picior de lemn. Dar pe bune, nu mai suport!
Ce se intampla acum e cinismul maxim pe care il poate avea natura fata de noi. Nu vorbesc de vointe divine si alegorii din acestea religioase, ca-s un pic certata cu domeniul. Nu. Doar am ciudata senzatie ca jucam intr-o piesa de teatru in acte nelimitate, in care miza e sa parem cu totii cat mai prosti. Toata luna decembrie ne-am smiorcait ca vrem zapada, ca daca nu ninge nu mai vine tirul de la Coca-Cola, ca nu mai miroase bradul a rasina sau a plastic. Au fost niste sarbatori de cacao (bine, Nasterea cea Nastere cred ca a decurs fara probleme), la tricou, cu multa autosgestie si cu lumini care nu au avut in ce se reflecta.
Acum, ca un facut, ninge de ne sare apa in cap. Nici nu mai tinem evidenta codurilor, ca nu are sens. La mine-n targ ninge fara oprire de duminica, desi intelegerea era ca gata, mai inghetam un pic, dar cel putin in partea asta de tara, se opreste asfaltarea alba.
Am niste draci din aia naspa, asa. Nu ma gandesc decat daca ajung si eu secolul asta inapoi la Iasi, sa-mi reiau treburile si cheful de viata. Momentan drumurile de iesire din Husi sunt inchise. Urat. Si problema e ca nu am cu cine sa ma cert fara sa par penibila.
Nu mai vreau zapada. Nici aici, nici acolo. Nu mai vreau sa moara oamenii in masini, nu mai vreau sa moara oamenii in case (cei batrani, ca ai’ tineri pot face cunostinta cu lopata fara probleme, in loc sa consume Saniuta).
Nu o mai vreau pe madam Dragotescu isterizandu-se, din tot sufletul ei de femeie la menopauza. Nu mai vreau sa aruncam pisica de la unul la altul.
Ninge, e iarna. Da, stim ca ne ia mereu pe nepregatite.
Nu o mai vreau nici pe Corina Chiriac (wtf) comentand pe marginea socialului recent. Sa stiti ca si bunica-mea se plictiseste, poate o intrebati si pe ea ceva.
Abia astept sa scap de televizor, prezenta lui fizica incepe sa imi faca rau.
Apa-i uda, zapada-i alba.

Nimic despre sarbatoarea pluşofilică de azi.

sursa foto: starpress.ro

Cand deszapezirea se face cu telefonul mobil

Aseara Becali s-a batut cu pumnul in piept cat l-au tinut amigdalele ca el pleaca in Vrancea sa deszapezeasca, citez, si ultima oaie.
Laudabila orice initiativa de ajutor, nimic de zis, asta ca punct de plecare. Elanul si zelul lui Becali, asa necizelat, dar cumva bine intentionat, are insa un pret. Publicitatea, e lesne. Oricat de spatioasa si decomandata ar fi inima lui de crestin dus de multe ori la muntele Athos (sic!), nu poate indrazni cineva sa spuna ca Becali nu face asta pentru publicitate. Omul stie ca la orice hahait si orice declaratie colorata, imediat orice televiziune de stiri si zumzaiala inutila sunt pe urmele sale si ii filmeaza fiecare fir de blana din caciula.
Si tactica a functionat: de aseara si pana la momentul in care cant eu acum la taste, pe R,B,G,H,J,K,L … TV, Becali e pe pozitii. De cateva ore tot se gudura si se lauda ca scoate fulgii din zapada.
Acum vreo ora, RTV-ul i-a taiat sunetul purtatorului de cuvant MAI, care explica destul de pertinent cu ce se mananca starea de urgenta, conform articolului 4959, alineatul paispe, ca sa il lase pe Becali sa mai spuna o data ce poate face el cu doua lopeti dibace. Scurt, fara niciun fel de introduceri sau virgule. Asa se face presa.

M-am luat de presa, desi cand am inceput acest articol ma gandeam mai degraba la oamenii simpli. De dimineata, Becali e urmat de un convoi de barbati cu fesurile ridicate gospodareste si barbatesc responsabil way in varful capului, care zambesc si aproape ca fac cu mana sa se vada la televizor. Nu, nu s-au apucat de deszapezit. Ei merg ca niste catei in spatele lui Becali. Nu stiu unde merg, dar daca Gigi merge intr-acolo, probabil ca o fi directia buna. Mai mult, concurand cu orice cameraman profesionist, in fata convoiului, doi juni filmeaza cu Nokia din dotare. Sa ce? Sa puna pe youtube, sa ii arate lu’ Mareana ca au respirat acelasi aer cu Becali?
Sa le plangi de mila? Da, batranilor ramasi in case, neputinciosi, care s-au trezit dimineata cu zapada la streasina. Sa le mai plangi de mila ca au fii prosti, destepti doar la carciuma, cu tuica in fata, cad filosofeaza despre fotbal si femei. Atat.
Oameni capabili de munca, de 20-30-40 de ani stau si o freaca la rece si se plang ca le-a mancat zapada cainele. Hai, ca duhneste.
Se va incalzi in vreo trei saptamani si vor veni indundatiile, in buna traditie. Ne vom delecta atunci cu acea variatate de lenes: sta si se uita la militarii care-si varsa ficatul facand diguri pentru prostime. Si se mai ofenseaza ca i-a facut Ungureanu lenesi.

Meritam ce ni se intampla, fara indoiala.

Homeless

Am aflat zilele trecute ca David Shore si gaşca de la Fox au decis sa inchida pravalia si sa declare sezonul 8 din House MD, ultimul. Am facut ochii mari si am adoptat instant privirea de why, lord, why? si mi-a parut rau, rau, rau. Nu prea pot accepta ideea ca din aprilie incolo nu o sa mai am placerea sa mai astept sa apara urmatorul episod.
Ma atasez repede de lucrurile care imi sunt pe plac. La mine House a fost o dragoste asa… initiatica, fulgeratoare si consumata repede. Luati-va doza de zambet aferenta fiecarui cuvant.
Am un soi de deficit de atentie sau cum l-as mai putea numi si nu-s usor de convins sa ma apuc de un film sau un serial. Trebuie sa gasesc eu mixul ala de chef si dispozitie, taman cand Mercur nu e retrograd bla bla lorem ipsum dolor.
Ei, House a fost primul serial pe care l-am urmarit, din seria sportului preferat al iubitorilor de torrenti & vplay. Asta dandu-le la o parte pe cele vazute pe la TV cand eram juna si nedumirita. Multumesc recomandatorului meu, colegul de suflet si de perna.
Mi-a placut atat de mult, ca am facut maratoane veritabile in unele nopti, urmarind si cate trei sferturi de sezon intr-o singura tura.
In jumatate de an am terminat 7 sezoane (combinat cu alte cateva seriale ca niste mere doar muscate, incercate si lasate pe noptiera si etichetate cu inteleptul Nimic nu-i ca House) si cand am constientizat ca am de asteptat pana in toamna m-a apucat panica. Lipsita de orice fanatism, totusi doua luni nu am putut urmari nimic altceva. Acum urmaresc in pararalel vreo 5 seriale, la toate rad, toate-s diferite si mi-s dragi, desi nu-s pentru doctori docenti, dar… e altceva.
M-am romanticit de tot pe final, dar as vrea ca universul, daca n-are nimic mai bun de facut la ora asta, sa stie ca-mi va lipsi Hugh Laurie (oficial cel mai iubibil om de 50 de ani, dupa Clooney) si sleatca lui.

Mersi. Georgiana.

sursa foto: fox.com

Lucruri care nu-s planuri

Sa faci liste cu … rezolutii (ca nici “planuri”, nici “dorinte” nu suna suficient de bine) e o treaba fumata. Sa faci haz de cei care fac astfel de liste e chiar si mai putin surprinzator. Long story short, toata lumea a aflat ca promisiunile emanate pe 31 decembrie, pe eventualul fundal al unui vin bun (sau macar mult) nu incep sa rasara in chip de fapte mari inceapand cu 1 ianuarie. Eu nu imi amintesc sa fi asistat la un destin schimbat radical de vreo promisiune mareata la -vai, nu spune asta- cumpana dintre ani (“Sfarsit de an” e prea mainstream, sorry).
Obisnuiam candva sa verific, cand nu ma vedea nimeni, daca am chiloti rosii pe 31, sa-mi indes vreo 2-3 lei in buzunare si sa ma emotionez cu sampania in mana, facand ochii mari si nascand in cap MAREA dorinta care incepe in 3,2,1. Anul asta am uitat sa bifez actiunea. Dupa toate amintirile, chiloti rosii aveam pe mine, bani nu (sa zicem ca din cauza lipsei buzunarelor la rochie dar bani in principiu, nu), dar dorinta nu am bifat.
Lucru destul de ciudat pentru visatori de profesie ca mine. Sa se fi maturizat Georgiana? Mh. Sa fi uitat? Probabil.
Nu, nu am liste de dorinte pe 2012. Sa inteleg ca va fi un an mai liber si mai putin supus conventiilor sociale? Sper.
Ziceam candva, pe la inceputul acestei balarii de text, ca nu stiu vreun destin schimbat de dorinta pusa in momentul trecerii in noul an. Si cred ca stiu de ce, exact asa cum Newton stie ce si cum e cu gravitatia. Ne punem speranta si energiile in lucruri nerealiste.
Vreau bani cat sa-mi inchiriez ultimul etaj din turnul Eiffel. Vreau sa slabesc sa devin fotomodel la Victoria’s Secret. Vreau sa il intalnesc pe Fat-Frumos pe un Lamborghini alb. Vreau sa, vreau sa. Tipare, frustrari, toate-toate scoase din sertare exact in clipa in care autosugestia iti da o sansa sa crezi in ceva care sa se intample.
Nu-mi amintesc tonele de aspiratii inalte rostite-n gand de-a lungul vremii. Stiu doar ca acum un an imi doream ca un an mai tarziu sa fiu langa acelasi om cu care am baut vin alb. Mi-am urat mie sa ne iubim macar inca un an, sa mai apuc o sampanie desfacuta impreuna. Asa a si fost. Nu am insiropat nimic, de dragul unei reveniri deloc spectaculoase pe blog. Asta mi-am dorit, iar ca bonus, nu pentru ca as fi fata cuminte, ci pentru ca am fost sincera, am primit totul inzecit. Si sa nu uit: toata sanatatea invocata adiacent a trecut pe la ai mei cei dragi. Ca viata nu-i un tort pe baza de miere si ca nu a fost un an perfect, e drept. Dar am fost feriti de boli si nenorociri care vad ca raresc familii si spinteca suflete.
Sunt Georgiana, am 20 de ani si cred in dragoste. In toate felurile.

Photo credits: de la watermark cetire, 9gag.com

De 1 decembrie

1 decembrie se anunța o zi nașpa, dimineața, când alarma a țipat la 7 fara un sfert. A fost cu siguranța o zi după care mă simt mai batrână, și nu neaparat doar din motive bune.
M-am trezit devreme, am înghețat de frig așteptand pachetul de acasă în fața gării și am batut drumurile. Am fost mai apoi sa privesc un flash-mob tare nereușit, pe bază de fluturare de drapel, care a durat 15 secunde, cu 30 de minute de pregătire, de la care am plecat și neimpresionată, și plouată (la propriu), căci da, am prins live si ploaia de la ora 12 și un pic.
Am primit una din cele mai proaste vești care puteau veni,imediat dupa ce primisem „o, ce veste minunata”, pe care muream de nerabdare sa o aud. Nu va spun decât despre cea bună, pentru ca la final de zi, simt ca e singura despre care merită sa discut.
Am aplicat acum o saptâmană și ceva pentru un stagiu de practică la Departamentul Media al UAIC. Am fost luni de la interviu (interviu după care sincer, nu am fost prea încrezatoare că am sanse), ieri am fost anunțată ca sunt printre primii 6, iar azi am primit vestea ca sunt unul din cei patru stagiari. Nu mă pricep intotdeauna sa imi exprim bucuria, probabil ca la un moment dat am dat în bâlbâială, neștiind ce sa zic, dar cu siguranță am fost foarte fericită.
Am candidat și anul trecut, atunci nu am fost atat de noroacoasă, dar iată ca uneori a doua încercare chiar funcționeaza, iar eu nu am avut nicio reținere să-mi incerc șansa de a lucra pentru Universitate.
Abia aștept sa ma intalnesc cu viitorii mei colegi și să vad care vor primele taskuri.
Stagiul este de 7 luni, pana în iunie, timp în care voi presta cu drag și spor, citez:

Redactarea de materiale de promovare online ale universităţii
Actualizarea conţinutului pentru mediile de comunicare online
Participarea la evenimente interne ale universităţii
Conceperea şi realizarea de interviuri şi reportaje
Sprijinirea organizării evenimentelor de relaţii publice din universitate

Chiar dacă nu a fost cea mai bună zi pe care puteam sa o am, entuziasmul meu vis-a-vis de stagii e cert.
Pe cai!

PS: De când cu practica de agenție de la școală, iar m-am dezvățat de scrisul cu diacritice și le mai ratez.

Sursa imagine: 360.uaic.ro

Black Friday, cica

Astazi a fost vinerea neagra a reducerilor, proaspat importata si la noi. Nu stiu cum sunt alte natii, asa ma feresc de comparatii, insa stiu cum suntem noi. Intr-o tara a iubitorilor de bormasini la pret redus, nu avea cum sa iasa bine.
Pentru mine n-a iesit si din cate am inteles, nici pentru altii.

Am pus pe lista mea de cumparaturi importante din viitoarea luna un netbook. Am mare nevoie de ceva usor de carat (laptopul meu e cam masiv), sa ma pot conecta mereu, cand am nevoie sa ma documentez urgent sau sa scriu repede un email. Am decretat ca bursa pe ultimele doua luni se va duce pe asa ceva, cu niste adaosuri, evident.
Initial am zis ca ofcooors, imi iau jucaria de pe emag. Dupa care am descoperit promotia de la Flanco, cu voucherele Adevarul 50 si m-am razgandit.

Azi pe la 10 dimineata o colega de camera mi-a adus aminte ca Emag face Black Friday. Whoaaa moment. Site-ul pica din minut in minut. M-am temut sincer ca voi strica F5- ul, dar nu asta a fost problema. Era de asteptat sa crape serverele, cu atata lume care incerca sa comande. Problema au fost preturile.
Mi-am ales un netbook redus de la 1100 la 870 lei. Cand il adaug in cos, costa 960 de lei. Repet operatiunea, acelasi lucru, ba chiar pretul de 870 dispare definitiv, dupa oricate reincarcari am incercat.
Imi aleg altul. Redus de la 1000 la 900. In cos, 999 lei. Dupa 5 reincarcari, nici urma de 900 de lei.
Renunt, dupa ce mi-am pierdut o ora jumatate incercand sa incarc paginile si dand sfoara in tara sa fac rost de bani, pana vine bursa.

Ma deplasez pana la Flanco sa vad care e treaba, auzind ca si la ei treburile-s black. In magazin, multi gura-casca si multi cumparatori de televizoare, mixere si ce-o-mai-fi. Niciun netbook disponibil in tot magazinul.
Intreb daca vor mai primi si daca promotia de la Adevarul mai e valabila.
E valabila, dar puteti aduce un singur voucher. Cum unul, cand in regulamentul promotiei scrie ca poate fi nelimitat numarul, cata vreme nu insumeaza mai mult de 20% din valoarea produsului?
Ies, printre doi domni care cara un aspirator, si fara jucarie, si fara bani si dezamagita.
Ataaat. Nu imi mai trebuie “reduceri” pentru ceva timp.

Later edit: Nu am stat departe de reduceri. Si nici ele de mine. In ultima jumatate de ora din Black Friday, am descoperit ca merge cosul de comparaturi si preturile chiar sunt reduse (probabil se mai linistisera vizitatorii si mergea in sfarsit bine site-ul). Mi-am comandat jucaria, am primit-o ieri si traim fericiti pana la adanci batraneti. Am fost placut surprinsa de cei de la Emag. Pe bune. Initial am fost confuza cu comanda, pentru ca nu mi se confirma, le-am dat un mail la care am crezut ca nu imi raspunde nimeni, dar surpriza, am fost asigruata ca se lucreaza, dat fiind numarul mari de cereri si ca totul e ok. Si s-au tinut de cuvant. E a patra comanda de la ei, dar prima pe care o solicit in showroom si nu am nici macar un cuvant de rau de zis. Merci!

Sechestrarea identității sau când “Fuck the system” nu mai e de ajuns

Când ceva merge nașpa, cu siguranță o să meargă nașpa, ba ca să nu se plictisească, va atrage în jurul său și alte chestii și mai nașpa care o să-ți invârtă creierii cu furculița, testandu-ți limitele. Nu despre karma mea defectă am chef să dezvolt acilișa azi, ci despre cum umblu hai-hui pe străzile patriei fără identintate. „Cum te cheamă? Nimeni nu mă cheamă, toți mă trimit” cam așa ceva.
Cum stă treaba. Acum o lună m-am cazat într- na bucată cămin în care pe lângă faptu că am fengh-shuiu’ țăndări, întâmpin diverse probleme.
Trecând peste ușile de la duș care nu se închid, chiuveta spartă, lipsa mochetei, numărul de paturi, canalizarea ce a făcut din baia-mi o Veneție mai unsoroasă și mai urât mirositoare, în tariful achitat intră și sechestrarea identității.
Viza de flotant e o chestiune complexă, cu grad ridicat de dificultate. E o exarcerbare a pixului organului care cu puterea pogorâtă-n epoleți, încheagă o trainică relație intre buletinul meu și abțipildul lor. Cu alte cuvinte, în varianta tradusă pentru muritori, faptul că nu mai stai la mă-ta pe vatra trebuie celebrat printr-o formalitate. Formalitate care se pare, cere timp. Mult. Minim o lună. Sper să nu… macsim șasă..
Potrivit unui calcul simplu, de blondă docentă în matematici, așa ca mine, arata ca alocând fiecarui buletin 5 minute, 7 ore pe zi (scăzând pauza de cafea și de bârfă), problema ar fi rezolvată de o singură persoană în 5 zile. 5 zile, nu o lună.
Buletinul e un rahat în care arătăm ca niște șoareci autiști și care în multe zile ne-ar putea fi util doar pentru uns untul pe pâine. Problema e că e acel rahat de care ai nevoie ca să arăți că tu ești a lu’ mama și a lu’ tata și care iți deschide uși și porți, după caz.
Eu din cauza acestei probleme ridicole am pierdut timp, nervi, bani, credibilitate și chiar un subiect, azi, călduț.
Din cauză că Poliția lucrează lent mă cert cu toate neîmplinitele de la RATP care nu îmi fac abonament, din cauza asta și a Universității (care și ea procesează greu niște fițuici de adeverințe) am dat o tonă de bani pe bilete de trasport, ca să mi pot face treaba, din cauza asta nu am putut câștiga bani cu un part time, că nu am buletin să semnez un contract. Mai am. Din cauza asta eu nu am putut să intru unde aveam nevoie, să fac un reportaj mișto, pregătit și stabilit și tot tacâmul.
E superb, e pur și simplu superb. Who’s your daddy?

Poza originala: iploiesti.com
editata de mine.

Îmi vreau Copoul înapoi

Când am revenit în Iași, am găsit scindat Copoul. Știam ceva de lucrările la șinele de tramvai, dar tot nu am conștientizat adevărata problemă până când autobuzul s-a oprit cu două stații înainte campus. Drumul grabit până la cazare a fost amărui. Copoul meu era deschis pe cord, cu toate șinele aruncate pe trotuar. Târgușorul își merita acum pe deplin apelativul de „la mine în pădure”.
Unii ar zice că două stații de mers pe jos nu-s mare brânză, ba chiar sunt un bun prilej de a redescoperi mersul pe jos. Problema e că nu-ți arde să o arzi boem non-stop. Ți se cam acrește de contemplat copaci și de lucrat fesieri când pentru asta trebuie să sacrifici timp, grade Celsius și nervi. Am cursuri de la 8. Pentru care mă trezesc la 6. Cafeaua, micul dejun, mica revistă a presei și machiatul plus aranjatul sunt chestii la care nu prea am cum să renunț și care cer timp.
Mai am pauze între cursuri. Nu am cum să ajung la cămin pentru că doar drumul dus-întors mi-ar lua o oră, și atunci trebuie să-mi găsesc o ocupație. Am cursuri seara, până la 8. Afară s-a răcit și ajung seara cu frigu-n oase. Acum ca acum, dar cum lucrările nu par să se încheie prea curând; cred ca decembrie mă va prinde tot mergând pe jos, prin ninsoare.
Am treabă prin oraș, mai ies ca tot omul la o cafea, o bere sau un ceai și de multe ori numai gândul că-mi ia o oră să ajung în punctul X mă descurajează total.
Nemulțumirile îmi sunt cu siguranță împărtășite de toți studenții cazați în Târgușor, dar și de cei din Agronomie, care par a fi și mai loviți de soartă. Și cum să nu fii nemulțumit când în loc să se grăbească treburile, muncitorii se delectează cu pauze lungi și dese și au făcut o a doua meserie din a fluiera studentele?
Până la urmă, de ce să înceapă lucrările în august-septembrie, când știi că vei înțepeni două campusuri, în condițiile în care orașul ăsta trăiește prin studenții săi? Pe final de iunie, prin tramvaie abia vezi două babe rătăcite, pe când în octombrie Copoul colcăie de lume. Care e raționamentul? Nu e niciunul, probabil e vorba de ceva licitații cu dichis care au întârziat mersul treburilor.
Iar lumea bună se dă cu mașina.
Photo credits: weheartit.com